Acuma cateva luni, Sandra a gasit blogul “Mama, lapte!” si mi-a scris fericita. Am simtit ca as vrea sa vorbesc cu ea asa ca am si sunat-o. Povestea ei, scrisa de ea cat de obiectiv posibil, merita povestita si iata ca a venit momentul sa o pun pe blog. Ea are doi baietei minunati, cam de varsta copiilor mei, nascuti prin cezariana de urgenta. Si-ar fi dorit nastere naturala dar a fost sa fie altfel. Ce bine ca suntem intr-o era in care exista solutii alternative pentru cazurile de urgenta! Si eu si ea ne-am dori ca povestea ei sa fie un semnal de alarma pentru cezarienele la cerere, programate, care se practica atat de des in Romania. Multe cred ca le e mai usor cu cezariana, si poate ca uneori este… dar povestea Sandrei spune ca poate fi si ingrozitor. Ea e o femeie foarte puternica, nu se plange doar asa, ca sa impresioneze. Ea chiar doreste, din tot sufletul, sa schimbe putin mentalitatea femeilor pentru ca macar sa se informeze mai bine, din timp, sa caute persoanele potrivite care le pot arata cum pot naste frumos si usor, cum pot savura aceste momente speciale.

Nasterea este un act cu care ne-a lasat Dumnezeu, asa suntem noi facute. Nasterea copilului este si un proces de conectare la toate nivelurile intre mama si copil: hipofiza bebelusului da startul nasterii atunci cand copilul este pregatit si corpul mamei raspunde prin contractii, nastere etc. Sigur ca sunt nenumarate cazuri care nu functioneaza asa, sigur ca starea psihica a mamei influenteaza foarte mult desfasurarea evenimentelor… somatizam fricile si blocajele chiar si la nastere. Insa noi ca specie, asa suntem facute, sa nastem, sa alaptam, sa ne vindecam, etc.

Atunci cand o femeie constientizeaza ca si nasterea (proces incarcat de o multime de mituri, de experiente, de povesti, de imagini) este tot un proces firesc prin care avem noi, femeile, oportunitatea sa trecem. Spun oportunitate pentru ca eu chiar asa cred ca e, un proces prin care invatam mai multe despre noi, ne depasim limite, experimentam una dintre cele mai intime relationari cu noi insine, cu corpul nostru, cu bebelusul nostru care si el participa activ, e un act de conectare atat de intens, si atunci totul se desfasoara mult mai lin. Si atunci incepem sa auzim, sa vedem, sa simtim si altfel… si toate acele povesti “infricosatoare” palesc. In ultimii ani auzim si in Romania de atat de multe metode de sprijin pentru a ne pregati de o nastere frumoasa, pentru a trece prin acest proces intr-un fel in care sa ne simtim pline de putere, de incredere in sine: cursuri lamaze, hipnobirth, meditatie, acupunctura, osteopatie, homeopatie, si altele. Tine de fiecare dintre noi sa ne dorim aceasta conectare cu sine si cu bebelusul nostru.

Iata deci scrierea Sandrei, va urez lectura placuta!

 

“Acum putin timp am descoperit blogul Mama, lapte. Mi-a placut faptul ca Oltea incearca sa impartaseasca din experienta ei pentru ca alte mamici sa beneficieze. Oricat ne documentam in timpul sarcinii, cand ajungem acasa cu bebe-ul ne confruntam cu multe probleme, pentru care trebuie sa gasim solutii.

Avand doi baieti, unul de 4 ani si unul de 2 ani si jumatate, am trecut si eu prin multe. Chiar pot spune prin multe, sper sa reusesc sa le povestesc pe toate. M-am gandit de multe ori ca ar fi bine sa vorbesc despre experientele mele, pentru ca pot oferi mamicilor si mai ales viitoarelor mamici informatii direct de la sursa si fara vreo agenda ascunsa.

I-am scris un email Oltei si mi-a raspuns imediat. A fost foarte incantata sa auda povestile mele si m-a incitat sa le pun pe hartie (adica pe ecran).

Ma tot gandeam cum sa incep. Normal ar fi sa incep cu prima mea sarcina si mai ales, cu prima mea nastere. Dar m-am razgandit.

M-am intalnit acum cateva zile cu un niste prieteni ai parintilor mei, care ne admirau baietii. Baiatul lor nu are copii, pentru ca sotia lui amana momentul. Si mi-am dat seama ca pentru a ajunge la sarcina trebuie sa iei decizia de a avea un copil si sa te pui la treaba. Si asta nu e treaba usoara. Eu mi-am dorit dintotdeauna copii, prin liceu imi doream o familie mare, cu 4-5 copii. Apoi, dupa facultate, am inceput sa lucrez intr-o mare multinationala si puneam cariera pe primul loc. Dupa ce am terminat cu peregrinarile, si eu si sotul meu (amandoi am fost la studii in strainatate) si am intrat pe un fagas in ceea ce priveste activitatea profesionala, ne-am decis sa facem nunta si sa avem un copil. Am avut noroc, am ramas repede insarcinata si apoi a inceput un journey care continua si azi.

Dar vreau sa insist putin pe momentul luarii deciziei de a avea un copil. Am observat cu multi tineri amana acest moment. De ce? Pentru doua motive mai importante: unul, au impresia ca viata lor se va opri cand va aparea copilul si ei nu vor mai putea sa faca nimic, sa iasa din casa, sa aibe vacante, sa se distreze sau sa isi vada de cariera. Doi: pentru ca va trebui sa isi dedice viata copilului, copilul va fi printul, i se vor cumpara cele mai scumpe lucruri, cel mai la moda carucior, totul se va invarti in jurul lui.

Asa ca o sa incerc sa demontez aceste doua mituri. In primul rand ca, nu numai ca se traieste foarte bine si cu un copil, dar se traieste mult mai frumos. Un copil iti ingreuneaza dar iti si infrumuseteaza viata extraordinar. Dar asta nu inseamna ca nu poti sa faci multe lucruri in continuare. Bineinteles ca programul va fi putin schimbat, va trebui sa tii cont de orele de somn si de masa ale copilului. Eu am mers la mare cu primul baiat la 9 luni si cu al doilea la 3 luni. Daca nu exagerezi, poti face aproape orice, cu conditia sa respecti niste reguli de bun simt.

In ceea ce priveste al doilea mit, copilul nu are nevoie de ultimul carucior la moda. El nici nu realizeaza ca este plimbat in marca X. Si nu are nevoie de un super apartament, sau chiar vila. El poate creste foarte bine si intr-o garsoniera. El are nevoie de lucruri nepalpabile si care nu se pot cumpara. El are nevoie de dragostea parintilor. Dar si aici trebuie sa subliniez ceva. Copilul nu trebuie tratat ca si cum ar fi ceva extraordinar. Este cat se poate de natural sa ai un copil, iar venirea lui pe lume trebuie tratata in mod natural. Am vazut multe viitoare si proaspete mamici care dadeau impresia ca numai ele aduc sau au adus pe lume un copil. Multi dintre noi avem copii, unii mai blonzi, altii mai bruneti, unii mai slabuti si altii mai grasuni. Dar sunt toti copii, noi toti suntem parinti, si este cel mai sanatos pentru ei sa fie tratati asa, si sa nu fie crescuti in puf.

Sa nu ma intelegeti gresit. Copiii iti schimba viata. Iti schimba viata pe care o aveai inainte sa vina ei pe lume. Pentru ca dupa ce ii ai, ai alte obiective si iti doresti altceva de la viata. Si daca nu ti-o schimba, atunci ii poti avea oricand, mai repede sau mai tarziu, e acelasi lucru.

Stau si ma gandesc ca daca ati nimerit pe blogul Mama, lapte, este pentru ca aveti deja un copil sau sunteti pe cale sa il aveti. Sper ca aceste cuvinte sa va ajute poate in relatia cu el si in relatie cu noua viata. Si daca aveti prieteni care nu reusesc sa ia aceasta decizie, indemnati-ii sa le citeasca si poate astfel reusim si noi sa ma crestem natalitatea. 🙂

 

Sandra

 

PS: dupa ce i-am avut pe baieti, am renuntat la job-ul de la multinationala

 

Partea a doua.

Va spuneam, deci, ca am doi baieti. Va voi povesti cum au venit pe lume. Voi incepe cu Filip, cel mare, care are acum 4 ani si putin.

Dupa nunta, am ramas insarcinata foarte repede. Nu am avut probleme prea mari in aceasta perioada. La inceput m-am simtit destul de bine, am fost la birou regulat. Nu am avut greturi prea mari, in schimb pe la jumatatea sarcinii am inceput sa retin apa. Am inceput sa tin si regim fara sare, nu a avut un efect simtitor. Urma sa nasc in septembrie, din iunie nu am mai mers la birou. Eram mai mult umflata de apa si nu de sarcina. Si am aflat ceva ce m-a pus pe ganduri. Filip nu se intorsese si trecusem deja de momentul cand mai putea face acest lucru. Imi tot faceam sperante ca pana la urma se va intampla, cu toate ca medicul imi explica ca sunt sanse foarte mici ca Filip sa se mai intoarca. Dar speram amandoi (este un medic care nu incurajeaza cezariana) ca voi putea totusi sa nasc normal.

Vreau sa subliniez ca doream sa nasc normal. Nu stiam ce avea sa urmeze (nu aveam cum sa stiu) dar cred ca lucrurile trebuie sa decurga asa cum sunt ele in firea normala a lor. Asa ca ma tot intrebam ce avea sa se intample, era cald, august, eu eram umflata toata, aveam degetele de la picioare ca niste mici carnaciori. Bunica mea, doctor de meserie, ma tot speria ca retinutul apei poate degenera in ceva mai grav, nu mai intru in detalii. Stateam acasa deja de vreo doua luni si cu trei saptamani inainte de termen a sosit momentul.

Mi s-a rupt apa in somn pe la 12,30 noaptea. L-am sunat pe medic, intr-o ora eram amandoi la spital. De fapt eu am ajuns inainte, am fost consultata de medicul de garda care a vorbit cu medicul meu, si, avand in vedere situatia, a venit si acesta foarte repede. Nici macar nu aveam geanta de spital gata, mi-am luat cateva lucruri repede de acasa. Oricum in prima instanta nu iti foloseste la nimic. M-au imbracat intr-o camasa si m-au dus in camera unde asteapta gravidele sa nasca. Au inceput sa monitorizeze copilul. Imi aduc aminte ca tot venea o asistenta si se uita si apoi a dus rezultatul medicilor, care se pregateau deja de operatie. La un moment dat m-au luat din pat si m-au dus intr-o sala alaturi. Cand ma gandesc acum, nu mai vad decat masa de operatie si lumina puternica de deasupra ei. Nu vad decat culoarea gri si aceasta lumina. Le-am intrebat pe asistente daca imi fac cezariana si mi-au spus ca da. Pierdusem apa, copilul era in pericol asa ca m-au suit pe masa de operatie si apoi….. m-am trezit intr-o camera inalta, imi aduc aminte ca avea niste ferestre foarte mari, iar eu stateam cu fata chiar la ele.

Au venit mama si sotul meu si mi-au spus ca cel mic este bine, dar ca este micut. Avea 2,400 kg, dar era bine si sa nu imi fac griji. Au fost nevoiti sa imi faca cezariana, pentru ca Filip era cu capul in sus, cu cordonul in jurul gatului de doua ori iar eu pierdusem toata apa. In plus, nu aveam contractii deloc, nu avusesem deloc dureri. Mama parea cam ingrijorata, i-am spus sa mi-l aduca sa il vad. In timpul asta incepeam sa imi revin din anestezie. Incerc acum sa imi aduc aminte de fiecare lucru pe care l-am simtit atunci. Stiu ca am varsat destul de repede, ceea ce a fost bine, pentru ca mi-am revenit mai repede. Dar nu ma puteam misca. Simteam ca ceva ma tintuieste de pat si nu reuseam sa imi dau seama ce se intampla cu mine. Am aflat putin mai tarziu ca aveam un sac de nisip pe burta, care cantarea cel putin 20 de kg. Am simtit o usurare fantastica, deoarece chiar nu intelegeam de ce nu ma pot misca.

Intre timp, am descoperit langa mine o alta femeie. Camera avea doua paturi. A venit o asistenta la ea sa o intrebe ce face, cum se simte. Femeia i-a spus ca vrea sa plece cat mai repede acasa, sa i se dea drumul cat mai repede. Dupa ce a plecat asistenta, femeia a inceput sa imi spuna ce i se intamplase. Pierduse copilul, i se facuse cezariana si din acest motiv era la reanimare. Dar mai avea un copil mai mare si dorea sa mearga la el acasa cat mai repede. Eu nu il vazusem inca pe Filip. M-am speriat ingrozitor, m-am gandit: ce caut eu aici, poate ca aici stau femeiele cu probleme. Si nu ma puteam misca. Era oribil. Pur si simplu m-am rastit la mama mea si i-am spus sa faca orice si sa imi aduca copilul sa il vad. Cred ca va dati seama ca asta se intampla pe la 5,30-6,00 dimineata. Filip s-a nascut pe la 4,15. Sotul meu, parintii mei venisera impreuna cu mine pe la ora 1,30-2,00. Deci ei nu dormisera deloc, eu trecusem printr-o anestezie generala.

In sfarsit, o asistenta a venit cu Filip in brate si mi l-a aratat timp de un minut. Era impachetat ca la spital, infasat in fasele lor albe. Dupa cum spuneam, stateam cu fata la ferestre. Lumina diminetii batea chiar pe chipul lui Filip, mi s-a parut ca un mic ingeras invaluit in acea lumina. Mi-o aduc aminte perfect pe asistenta care mi l-a adus. Mi s-a parut cel mai frumos moment, cu toate ca treceam prin ce treceam. L-a dus repede inapoi, cum era mic, il tineau la prematuri.

A venit repede si medicul meu si m-a asigurat ca Filip e bine, sa nu imi fac griji, doar ca necesita o atentie mai adecvata. A venit apoi asistenta de la reanimare. Era in dimineata aceea o femeie extraordinara, sau asa mi s-a parut. Tot venea, pleca, era tot timpul prezenta. Eram ca un obiect imobilizat iar ea imi facea tot felul de lucruri. Asa am aflat ca aveam sonda in care urinam automat, aveam o perfuzie prin care eram alimentata cu nici eu nu stiu ce si mai aveam si drena de la operatie. Toata acea zi am petrecut-o la reanimare, in pat. In tot acest timp, copilul meu era alimentat cu biberonul (oricum eu nu as fi putut sa il alaptez datorita efectului anesteziei) si altcineva avea grija de el. Nici nu mai stiu daca l-am mai vazut in acea zi. A doua zi a venit asistenta si mi-a spus: acum trebuie sa te ridici, pentru ca la pranz vei merge in camera de la etaj. Aveam inca drena. In momentul in care am vrut sa ma ridic din pat, am crezut ca mor. Ma durea toata burta ingrozitor. Asistenta era obisnuita cu lucrul asta, mi-a spus ca trebuie sa ma misc, ca imi va fi mai bine. M-a ajutat ea sa fac cativa pasi. Parca atunci invatam sa merg. De abia am mers pana la chiuveta, unde am reusit sa ma spal putin pe fata, pe dinti. Aproape ca nu dormisem toata noaptea. Camera de reanimare era chiar langa camera de nasteri si o fata avusese probleme si se chinuise mult. Il tot auzeam pe medicul de garda ca se agita pe langa ea. A reusit sa se termine cu bine povestea ei, au adus-o si pe ea la reanimare spre dimineata, pentru ca avea 16 ani, pierduse mult sange si trebuia monitorizata.

La pranz m-au mutat la etaj. Adica mi-am luat bocceluta si a trebuit sa urc doua etaje (reanimarea e la demisol) iar rezerva in care urmam sa stau era la etajul unu. Cred ca mi-a luat o eternitate ca sa urc. Nu stiu cum de mai aveam putere, ma durea burta ingrozitor, mergeam ca o babuta adusa de spate. M-am cazat in rezerva si am coborat la parter, unde Filip era la prematuri. M-am dus la asistenta si i-am spus ca vreau numai sa il vad putin, m-a lasat sa intru. Era intr-un salon, nici nu prea stiu cum sa explic. Pe niste mese erau locuri delimitate prin niste geamuri micute, locuri in care stateau copiii infasati. Nici nu puteai sa ii deosebesti, pentru ca sunt ca niste sarmalute, acoperiti din cap pana in picioare. Trebuia sa citesc eticheta de la capul asa zisului patut. Asistenta mi-a spus ca filip va ramane acolo, ca nu il pot lua in camera (spitalul avea si rooming in) si ca sa ma intorc cand e ora de masa. M-a sfatuit sa imi procur o pompa de san ca sa ma mulg, copilul fiind prea mic ca sa traga la san.

Am stat vreo cinci zile in spital, pentru ca am prins si weekendul. Am coborat scarile pana la Filip de nenumarate ori, cu niste dureri oribile. Mi se dadea un calmant usor, pentru ca daca imi venea laptele, trebuia sa alaptez. Din cauza ca ma durea burta si mergeam numai adusa de spate, a inceput sa ma doara si spatele foarte tare. Eram pur si simplu terminata. Plangeam si coboram scarile la Filip. Nu aveam lapte deloc. Imi procurasem pompa, am fost si la pompa electrica din spital si curgeau cativa mililitrii. Cel mai dureros era faptul ca le vedeam pe celelalte mamici. La prematuri era o organizare mai speciala. Erau acolo copii foarte mici, cu probleme. Mamele mergeau intr-o sala special amenajata, se mulgeau si apoi le dadeau copiilor sa manance cu biberonul. Erau mame care in cateva minute umpleau un biberon de 100 de ml.

Eu stateam in sala respectiva si asteptam sa se faca biberoanele. Mai erau si mame care aveau lapte mai putin si copiilor li se dadea supliment. Erau acolo mame care stateau si de o luna.

In plus, Filip facuse un icter mai puternic, si l-au tinut la lampa ceva mai mult timp. Pediatra care il urmarea a cerut niste analize suplimentare. Nu voia sa ne dea drumul acasa. Pana la urma luni pe la pranz au venit rezultatele si Filip era bine. Ne-au lasat sa plecam. Imi aduc aminte ca am vorbit cu mama si i-am spus sa vina cu sotul meu sa ne ia. Nu am reusit sa imi fac bagajul. Durerile erau insuportabile. In plus, toata dimineata facusem zeci de ture pe scari si prin spital sa vad daca iesisera analizele si daca putem pleca. Mama m-a gasit cu bagajul nefacut si s-a suparat. Nu intelegea ca pur si simplu nu ma mai puteam misca. Asistenta din acea dimineata mi-a recomandat sa imi cumpar o centura speciala de pus in jurul burtii. Mi-am cumparat-o pe drum si cand am ajuns acasa si mi-am pus-o, am simtit o usurare enorma. Imi tinea si burta si spatele si ma simteam dintr-o data mult mai bine.

Cred ca e de ajuns pentru moment. O sa povestesc data viitoare continuarea, prin ce am mai trecut dupa ce am ajuns acasa.

De ce v-am povestit toate astea?! Incerc sa transmit faptul ca o cezariana nu e solutia ideala si simpla. E doar impresia ca la o cezariana suferi mai putin. Va spuneam ca in noaptea cat am stat la reanimare a nascut o fata. Chiar daca avusese si ea cateva probleme, dupa doua zile m-am intalnit cu ea pe culoar. Era bine, nu o mai durea nimic. Asta inseamna nasterea naturala. Te chinui mai mult pe moment, dar e infinit mai bine. Te refaci mult mai repede, esti acolo cand se naste copilul,il poti vedea, il poti alapta. Sper, cu aceasta relatare, ca v-am convins ca atunci cand se poate, e mai bine sa alegi nasterea naturala.

Partea a treia

Asa cum va spuneam, doresc sa transmit cititoarelor cat mai multe informatii despre cezariana, pentru ca ele sa poata lua cea mai buna decizie pentru ele. Asa ca voi sari peste primele luni de mamicie, si va voi povesti si despre a doua sarcina si nastere.

La un an dupa venirea pe lume a lui Filip, un an foarte greu, ne-am decis sa avem un al doilea copil. Ma gandeam ca daca trece timpul si lucrurile devin usoare, o sa imi fie mai greu sa o iau de la capat. Am ramas repede insarcinata si cu Tudor, a fost o sarcina care acum mi se pare ca a trecut repede, cu toate ca atunci mi se parea ca nu se mai sfarseste. In tot acest timp m-am ocupat de Filip si am stat acasa, nu am avut prea multe probleme. Doar pe la jumatatea sarcinii am inceput sa fac tensiune si a trebuit sa iau si niste medicamente in acest sens. Oboseam foarte repede, nu puteam face mare lucru, stateam mai mult in casa. Dar cel putin Tudor a venit pe lume cu 4,200 kg, ceea ce a fost foarte bine.

Avand in vedere talia copilului si faptul ca mai trecusem printr-o cezariana, s-a recurs la aceeasi modalitate. Mi s-a facut operatia in ziua cand incepusera sa mi se fisureze membranele. In ultima luna cred ca am mers la control din 3 in 3 zile, mai ales ca Tudor era maricel. El s-a nascut in ziua de Rusalii, cred ca era primul an cand in Romania era liber.

M-am dus la control, era luni dimineata. Cand am ajuns, nu era mai nimeni, medicul meu nici nu sosise. Cand a venit, m-a controlat si mi-a spus ca era momentul. Am trait lucrurile mult mai intens decat prima data, cand totul se petrecuse atat de repede. Am fost pregatita pentru nastere, apoi am asteptat intr-o sala speciala. Eram atat de nerabdatoare, voiam sa se termine mai repede. Imi aduc aminte ca m-au dus pe masa de operatie si, fiindca era sarbatoare, nu aveam anestezist. Am asteptat-o (era o doctorita) vreo 20-30 de minute. Ceilalti medici erau pregatiti, incepusera sa discute intre ei. Pentru ei era rutina, pentru mine era ceva extraordinar. In sfarsit a venit doctorita, a inceput sa vorbeasca cu mine, sa imi puna intrebari despre trecutul meu medical. Si dintr-o data am adormit, imi faceau anestezie generala. Trezirea de aceasta data a fost mult mai grea decat la prima operatie. Am inceput sa fiu constienta inca din sala de operatie, cand ma duceau la reanimare, si am facut si o reactie la anestezie. Am inceput sa tremur foarte tare, a venit anestezista si mi-a facut un medicament in perfuzie. M-am linistit, dar imi era foarte greu sa imi revin. Timp de cateva ore am fost constienta, dar nu puteam sa imi tin ochii deschisi si vorbeam cu greu. De abia mai spre seara mi-am revenit complet.

Acest al doilea sejur in spital a fost mult mai placut. De a doua zi m-am mutat in rezerva, cu aceleasi dureri, dar parca mai suportabile. Cand stii ce te asteapta esti mai pregatit. l-am avut pe Tudor cu mine in camera ziua. Am incercat sa il alaptez, si parca mi s-a parut ca am lapte. Am descoperit acasa ca nici de data asta nu a fost sa fie. Am iesit repede din spital si pentru ca aveam deja centura, mi-a fost mai bine. Dupa a doua cezariana m-am refacut mai repede. Dupa Filip, am avut dureri mari timp de vreo luna. De abia puteam sa ma ridic din pat, nu prea reuseam sa il iau in brate. La Filip am avut tot timpul pe cineva cu mine, ori pe mama, ori pe mama sotului. Nu ma descurcam singura. Cand s-a nascut Tudor, ma mutasem deja la parintii mei, asa ca a fost mai simplu, dar si mai complicat, pentru ca era si Filip, care inca nu avea doi ani.

Am incercat sa descriu cat mai bine, chiar daca probabil cu prea multe detalii, experientele prin care am trecut.

Am povestit aceste lucruri unor prieteni care nu au (inca) copii. Au ramas surprinsi, nu isi inchipuiau ca cezariana poate fi asa dura. Credeau ca e mult mai usor.  Chiar daca vorbesc acum la trecut, cezarienele ma afecteaza intr-un fel si acum. Mi-as fi dorit sa am trei copii, dar e mai greu in aceste conditii. Daca as fi nascut normal, acum probabil ca ma pregateam pentru cel de-al treilea.”