Dora are 2 ani si aproape 6 luni. E alaptata. Pe cand avea 1 an, am incercat sa o intarc, nu prea ma lasa inima dar din jurul meu multa lume spunea ca e mare deja, ca nu mai e bun laptele, ca e prea dependenta de mine si ca ar fi cazul sa o intarc. Am incercat sa o rarim cu alaptatul, nu am fost niciodata de acord cu metoda brusca de a pleca pentru cateva zile si a o lasa cu altcineva ca sa o intarc in felul asta. Asa ca am incercat varianta lina. Timp de o luna. In zadar, ea nu avea de gand sa o rareasca deloc, parea ca nici nu concepe, si am mai scris despre asta mai pe larg.

Atunci mi-a venit intr-o zi o idee ca de fapt, in aceasta poveste a alaptarii Dorei, este vorba despre relatia dintre mine si ea, suntem doar noi doua in aceasta relatie si ca nimeni din afara nu poate ne spuna nimic in legatura cu relatia noastra. Unul dintre argumente era ca laptele nu mai e bun… Dorei parea ca ii place mult, si doar ea ii stia gustul. Cam ciudat… Atunci mi-am zis „Ce fac eu aici? De ce vreau sa opresc momentele noastre de tandrete? Mie imi place cu fetita mea in brate, ea se simte bine si in siguranta. O sa alaptam inca o vreme, pana cand o sa se opreasca de la sine.”

In vara in care Dora urma sa implineasca 2 ani mi-am luat o vacanta de o saptamana pentru mine, aveam nevoie de o pauza in care sa fiu eu doar cu mine, sa fac lucruri pentru mine, sa petrec timp altfel decat cu responsabilitati „serioase” si Andrei a plecat cu copiii la tara, eu am ramas in Bucuresti. Am vorbit cu copiii la telefon, Andrei se ocupa de ei si ii iubeste extraordinar, ne-a fost dor unii de altii si am savurat cat de mult am putut vacanta mea. Dupa cele 7 zile se adunase ceva lapte si Dora, cu prima ocazie de somn – noi alaptam doar cu ocazia somnului, asta e ritualul nostru –  mi-a cerut „Mama, lapte!”. A baut cu bucurie si cu dor tot ce era la dispozitie, dar de a doua zi nu mai era si nici nu se mai producea lapte. Chiar imi spunea ea: „nu lapte” dar statea la san cu placere si sugea constiincioasa. Dupa cateva zile, aproape o saptamana – timp in care am tot intrebat-o si mi-a spus de fiecare data ca „nu lapte” – mi-am dat seama la un moment dat ca e iarasi lapte in sani si Dora mi-a confirmat. Sta cu sanul in gura, se uita in ochii mei, da din cap afirmativ si zambeste. Foarte graitor! Mi-a zis atunci ca laptele e dulce si bun, si ca ii place mult.

Inainte de Craciun iarasi am stat 5 zile despartite si iarasi mi-a scazut lactatia in acest rastimp si iarasi mi-a crescut cu sargul ei. Stie foarte bine ca mama are lapte, sanii se numesc uneori si „lapte”, la intoarcere mi-a cerut, de data asta in varianta lingvistica evoluata: „Mama, vreau lapte!”

Nici vorba de intarcare indusa de mama acum, atat timp cat nu vreau sa imi bruschez copilul, nici nu pot sa imi inchipui. Cum ar fi sa vina intr-o zi sotul meu acasa si sa imi spuna ca nu ma mai iubeste? Cam asa imi inchipui si cu intarcarea indusa. E adevarat ca uneori si mie imi e greu, eu nu pot dormi cu copilul la san si, daca mi-e foarte somn, negociem sa stea doar putin la san ca sa pot sa dorm. Ea e foarte intelegatoare si gasim impreuna o alta metoda prin care sa stam aproape in pat, de obicei are ea idei: ne tinem de mana, ma ia in brate (de cap), ne dragalim, ne pupam si adormim asa. Cred ca si chiar aceste momente in care eu nu pot sa o alaptez sunt momente in care impreuna invatam multe una despre alta: ea ca si eu am limite si ca putem gasi impreuna strategii prin care sa ne implinim nevoile, a ei de apropiere, de senzatie de siguranta, de protectie… a mea de comfort, apropiere, independenta.

Acum cateva seri, mergeam spre pat, la somnul de noapte si Dora zicea bucuroasa: „Hai la laptic, hai la laptic!” Ne-am intins in pat, Matei era si el cu noi, am ras, ne-am mai jucat si, cand am inceput sa ne invelim, Dora si-a amintit iarasi ca vine sanul si zicea bucuroasa „mniam, mniam, laptic, mniam!”. Atat de multa bucurie ii face aceasta apropiere, atat de bine imi face si mie si o savurez cu toata dragostea! Dora adoarme mai repede, in acest timp mai vorbim cu Matei, stam lipiti unul de altul si ne tinem de mana. Cand Dora adoarme ma intorc spre el si se lasa luat in brate, de cele mai multe ori, si adoarme si el, ca un pui putin mai mare…

Cred ca suntem exact pe drumul pe care trebuie sa fim fiecare dintre noi.