Sunt foarte multe idei si discutii despre cand e cel mai nimerit sa se opreasca alaptarea. Ca laptele meu nu mai e bun, nu mai e suficient, ca bebele devine dependent de san, ca doar n-o sa suga pana la 7 ani, gata, am depasit un an, doar mananca si carne si orice, cum sa mai suga la mama… Ce ma mira este de unde stiu ceilalti ca laptele meu nu mai e bun cand Dorei ii place asa de mult? Cand ii dau sa manance ceva ce nu ii place, mi-e foarte clar, refuza, nici nu vrea sa vada. Eu cred ca laptele meu e cel putin foarte gustos, Dorei ii place foarte tare!

Mi-am pus si eu problema, m-am gandit mai ales la libertatea pe care mi-ar da-o oprirea din alaptat, m-am gandit si eu ca un copil care mananca aproape ca mine nu mai are nevoie de lapte pentru a se hrani. Si totusi, Dora insista sa imi ceara sa fie alaptata, iar daca noaptea ii ofer altceva decat laptele meu, refuza si plange pana primeste sanul.

M-am mai gandit si ca dependenta lui Matei de suzeta ar putea fi o ramasita a nevoii de a fi alaptat mai mult… sau a unui alt fel, poate mai profund, de a ne impartasi afectiunea.

M-am tot gandit la toate astea. Si totusi inca o alaptez pe Dora seara la culcare, peste noapte cand ajunge la noi in pat si doarme cu noi si de cele mai multe ori chiar si la somnul de pranz. Sunt cele mai dulci momente. Copiii mei sunt extraodinari de generosi in a imparti tandrete si dragoste, stam amandoua intinse in pat, ea la alaptat si isi pune o manuta pe mana mea, un picior si-l pune pe mine, sau alteori sta ghemuita cu fata spre mine si imi imbratiseaza sanul, alteori, cand inca nu e adormita, incearca sa imi bage degetele in nas, in gura… apropierea fizica e atat de fireasca intre noi. Si Matei ma cheama uneori sa adorm cu el, si ma mangaie pe ochi, pe fata, ma “vindeca”, uneori radem in hohote inainte sa ne luam im brate ca sa adormim. Cei mai multi oameni care au depasit aceste varste, nu mai au astfel de manifestari cu parintii lor. Si eu savurez momentele astea, ma bucur si le iubesc, sunt atat de recunoscatoare ca le traiesc, stau si ma bucur de prezent.

Si azi am avut revelatia! Conectarea, dragostea, despre asta e totul!

Conexiunea dintre mama si bebele din burta este una la nivel fizic si spiritual. Bebele stie ca el e una cu mama lui, una cu tot universul, starea lui spirituala e de a fi una cu totul, cu Dumnezeu, si el doar asta cunoaste, de acolo vine el. Prin nastere se petrece o prima separare la nivel fizic. Alaptarea ramane momentul de conectare a bebelui cu mama, cu universul, cu sine. Caldura corpului, bataile inimii, bratele si mangaierile mamei, laptele bun care vine din san, dragostea care curge firesc intre mama si copil, toate ii amintesc bebelui de starea de pace si armonie de pe vremea cand se afla in burta mamei, sau poate dinainte de asta. Bebele stie intuitiv inca sa tina vie aceasta conectare si la nivel spiritual.

Foarte probabil ca mama nici nu mai stie ce e asta, in general mama crede ca alaptarea inseamna doar hranirea la nivel fizic al bebelui. Cand alaptarea se opreste brusc sau prea repede, bebelui ii lipseste ceva. Ceva extraordinar de pretios! A disparut contextul in care cei doi savurau momentul prezent, dragostea care curgea firesc, starea de pace si armonie…

De ce trebuie oprita alaptarea asa de brusc? Nu exista nici un motiv intr-adevar de luat in seama. Alaptarea poate deveni intr-adevar o dependenta pentru bebe daca momentele de conectare, de savoare dispar. Sigur ca la un moment dat mancarea e suficienta pentru copil si laptele ca hrana fizica inutil, dar hranirea la nivel spiritual unde ramane?

Pot sa o inlocuiesc cu altfel de momente de conectare, de savurare a dragostei care curge firesc, de savurare a momentului prezent … Si invatam impreuna sa cream aceste momente. Despre asta e vorba… Si iarasi ei ma invata si imi dau din intelepciunea lor 🙂

Este valabil bineinteles si pentru tati 🙂

Iubesc ceea ce este!