Iata ca inca o alaptez pe Dora noastra, care de curand a facut 1 an, si realizez de fiecare data cand ne asezam noi doua ce experienta minunata, cata dragoste “curge” printre noi, ce frumusete, ce armonie… Am inceput sa ma gandesc ca as vrea sa raresc la un alaptat pe zi desi e asa de greu sa lasi… Dora adoarme la san, stie exact cum e sanul, de unde vine laptele, poate sa fie si intuneric, ea stie mai bine ca mine ce trebuie sa faca, cum sa se aseze ca sa ajunga la sursa. E adorabila! E o fetita asa de mare si totusi, cand ne asezam la alaptat, e o mititica si noi doua devenim una, dragostea curge liber prin noi, eu dau si ea primeste, intr-o armonie perfecta.

Exact la fel a fost si cu Matei, bineinteles cu micile diferente de personalitate. Matei se simtea relaxat sa fie alaptat si in public si eu ramaneam insa atenta la el, eram noi doi “singuri”, fara telefon sau conversatii cu altcineva. Altfel nu bea bine, era nelinistit, se oprea. Dora a cerut de la inceput sa fim singure, sa ne respectam aceste momente de rasfat si cu ea a trebuit sa ne retragem intr-o alta camera, sa inchidem usa si sa ramanem noi doua. Ce plin de tandrete mi-au dat amandoi aceasta lectie: sa ne respectam relatia si momentele de a fi impreuna, de a ne bucura in armonie de aceste momente, de a fi prezenti unul la altul, de a ne bucura de momentul prezent… Va multumesc mult, dragii mei intelepti! 🙂

Sigur ca nu de la inceput a fost alaptatul o experienta relaxata. Dimpotriva! Am trecut prin momente de suferinta fizica, febra laptelui, rani, canale infundate, bebele bea lapte cu sange, eu plangeam si ma crispam toata… Probabil ca multe femei au trecut prin asta si isi aduc aminte. E foarte usor sa renunti la alaptat in astfel de momente de disperare. Eu am fost foarte convinsa ca vreau sa alaptez, ca sunt capabila, ca e unul din darurile pretioase pe care i le dau copilului meu. Si asta desi am trecut si eu prin momentele mele de disperare.

Cand avea Matei varsta de o saptamana, s-a pornit si la mine febra laptelui, asta in plus de ranile si durerile pe care le aveam deja. Au urmat 3 zile de plansete, chinuri si cautarea unei metode bune de alaptat. Imi era clar ca ceva nu faceam bine si nu functiona. Dupa 3 zile, stateam eu asa plansa si disperata, si mi-a trecut un gand: ca eu am dus cu bine sarcina, singura, ca tot eu singura am nascut, nu neg ajutorul celorlalti, dar de nascut eu am nascut, asa ca, la fel, e in puterea mea sa alaptez. Dupa revelatia asta extraordinara, m-am dus la Matei, care avea deja 10 zile, si am vorbit cu el si i-am propus sa facem o echipa si amandoi sa descoperim cum functioneaza cel mai bine alaptatul, el cum sa traga, eu cum sa-l asez la san, sa ne ajutam reciproc. Din momentul acela, totul a inceput sa mearga bine!

Ce m-a ajutat concret a fost un film despre alaptare produs de Dr. Jack Newman, un medic canadian, care explica o pozitie eficienta de a aseza bebele la san astfel incat laptele curge mai usor, bebele bea mai usor pentru ca prin miscarea barbiei lui, el stimuleaza capetele canalelor de lactatie si laptele curge mai usor, bebele oboseste mai greu si reuseste sa bea mai mult lapte, etc. Prin aplicarea acestei metode se evita inghitirea de aer, colicii, ranile de la sani… Sigur ca sunt si cazuri si mai nefericite care probabil ca trebuie tratate special, dar in cazul meu si al altor catorva prietene, asta m-a ajutat enorm.

Si mai ales, dupa revelatia mea, mesajul pe care mi l-am spus tot timpul: “Totul functioneaza din ce in ce mai bine!”