1. Cum am ajuns sa scriu un material despre alaptare

Sunt mama a doi copii minunati, veseli si sanatosi. I-am dorit si au venit repede unul dupa celalalt, la distanta de 1 an si 7 luni, un baietel si o fetita. Venirea lor pe lume a fost dorita, planuita si impreuna cu sotul meu ne-am asteptat ca venirea lor sa ne schimbe viata. Eram curiosi si bucurosi inca din timpul primei sarcini de schimbarile care se vor petrece in viata noastra si le savuram pe masura ce se petrec. Venirea lui Matei pe lume ne-a confirmat ca ceea ce asteptam era intr-adevar miraculos, de o frumusete si o iubire careia ne dedicam cu recunostinta. Aceasta stare s-a amplificat si prin venirea Dorei pe lume. Cu cat mai multi in familie, cu atat mai multa iubire impartasita, veselie, energie!

ajutorul tau in alaptare, din expereienta mea de mama
program online de alaptare

Cresc in fiecare zi impreuna cu copiii mei prin experientele de care imi place sa fiu constienta, imi place sa simt ca invat mai mult in fiecare zi din viata cu ei. Mergem in ritmul vietii, incercam sa nu fortam nimic, invatam sa ne lasam in ritmul nostru, al fiecaruia dintre noi. Copiii nostri ne invata prin exemplul lor si prin multe altele, ca fiecare are un ritm al lui, constientizez ca si eu am un ritm al meu si invat sa mi-l respect. Am invatat la un moment dat ca sunt cea mai buna mama pe care o pot fi pentru copiii mei. Si invat sa separ ceea ce imi spune mintea mea ca e “bun” si ce simte sufletul meu ca e spre binele nostru, al meu, ce e in ritmul meu, al lor, in acord cu mine.

Si bineinteles ca nu totdeauna lucrurile merg struna, nu suntem toata ziua “zen”. Suntem oameni si uneori suntem obositi, uneori pur si simplu nu merg lucrurile chiar asa cum ne-am dori. Si bineinteles ca mi-a fost greu si mie la inceput, ca multora dintre mamele proaspete. Mi-a fost greu sa trec repede in starea de a avea un copil pentru care sunt responsabila, sa ii asigur lui toate nevoile si, in acelasi timp, sa fac ordine in toate schimbarile din corpul si din mintea mea.

Doua zile dupa nasterea lui Matei am venit acasa de la spital, l-am pus pe patul nostru, el dormea, si… ne-am asezat sa ne uitam la el. Dupa o vreme noul nostru prieten s-a trezit si cu Andrei ne-am sfatuit ca poate a venit vremea sa il hranim. Perfect! Bine, dar haide sa vedem daca trebuie schimbat intai. Hai, doar ne uitam asa, repede, nu il mai punem pe masa de infasat. Daca e, il schimbam aici. L-am desfacut putin si am vazut ca facuse foarte putin si am zis ca il schimbam chiar acolo fara probleme. Dezbracandu-l insa, Matei a inceput sa faca pipi. In sus! Jetul s-a redirectionat inspre capul patului, l-a udat pe fata, in ochi, a stropit o mare parte din patul nostru, cartile de la capul patului, hainele de pe el si de pe noi, toate astea insotite de agitatie si plansete. Asa ca atunci am invatat ca lucrurile se intampla uneori altfel decat le planuim si ca viata cu copiii e amuzanta, plina de invataminte, haotica, tragi-comica… si ca pot sa accept ce este, chiar ce apare.

In timpul sarcinii si imediat dupa nastere, am crezut ca alaptatul e un fenomen natural pentru care nu trebuie sa ma pregatesc, el se petrece de la sine. Am aflat prin propria experienta dureroasa, pe care am regasit-o la multe femei apropiate mie, ca e necesar sa ma pregatesc pentru alaptat si ca alaptatul se poate invata. Ce mi s-a intamplat mie a fost ca, dupa doar 2 zile de la nastere, sanii erau umflati si durerosi, aveam rani sangerande la sfarcuri, dureri foarte mari in sani, de parca mi-as fi bagat sanii in lava dupa care ii strangeam cu clestele. De fiecare data cand imi puneam copilul la san, ma crispam in tot corpul, imi dadeau lacrimile si strangeam din dinti pana cand durerile se diminuau si puteam sa ma relaxez putin. Aveam rani de jur imprejurul sfarcurilor, se facea crusta care se rupea la urmatoarea alaptare de dupa 3 ore. Cand Matei a facut o saptamana, am facut si febra laptelui, adica sanii mi s-au umflat si mai tare, simteam galme tari si dureroase si stiam ca asta poate duce la mastita. Nustiam exact ce este mastita, dar stiam ca poate sa conduca la o stare grava care poate sa imi afecteze lactatia, ca poate va trebui sa iau antibiotice, ca poate mi se va opri laptele… toate astea erau lucruri pe care vroiam din tot dinadinsul sa le evit. Imi era important sa imi alaptez copilul!! Cu toata starea disperata in care ma aflam, durerile, pericolul, stiam in interiorul meu ca vreau sa imi alaptez copilul. Nu stiam cum voi rezolva problema dar aveam certitudinea a ceea ce vroiam pentru copilul meu. Au urmat momente de disperare, dureri si incercari disperate de a ma ajuta: comprese fierbinti si reci, frunze de varza, creme, pompa… Imi era clar ca ceva nu fac bine, ca probabil as putea sa schimb ceva care ar duce in sfarsit la rezolvarea problemei si cautam pe cineva care sa poata sa ma ajute. Am dat telefoane oriunde am crezut in cautarea informatiei sau a persoanei salvatoare. Am primit printre altele sugestia sa vin la spital si sa mi se faca o injectie care sa imi opreasca lactatia, de tot. Am primit si idei bune, care m-au ajutat, insa nu era nimic maret, cu impact mare. Cred ca nu am gasit, nu pentru ca nu ar fi existat ci poate ca sa ajung eu insami sa descopar.

Dupa trei zile de plansete si disperare, am acceptat ca am o problema pe care chiar nu stiu cum sa o rezolv. Fara sa imi dau seama, lacrimile mi s-au oprit in timp ce ma gandeam ca asta e, accept ideea ca nu stiu ce sa fac si ca nu gasesc pe nimeni care sa ma ajute si asta e in acest moment. Stand asa, imi trece prin cap gandul ca in mine e puterea. Eu am fost capabila sa duc sarcina, eu am fost capabila sa nasc, eu am fost capabila sa-mi gasesc puterea interioara in nenumarate cazuri in viata mea, asa ca tot eu voi fi capabila sa rezolv si alaptatul. Si am inteles ca acceptand situatia exact asa cum e ea, mi se schimba focusul de pe partea goala pe partea plina a paharului. Si, m-am ridicat de pe scaunul unde pana cu cateva minute inainte plangeam, m-am dus la Matei, care avea doar 10 zile, si… am vorbit cu el: “Uite, Matei, iti propun sa facem noi doi impreuna o echipa, sa fim parteneri, si sa gasim impreuna solutia, sa invatam impreuna cum functioneaza treaba asta cu alaptatul. Amandoi avem nevoie sa lucram impreuna, eu pentru ca imi doresc sa te alaptez, tu pentru ca vrei sa te hranesti. Eu sunt aici 100% in treaba asta. Noi doi putem sa rezolvam impreuna aceasta tema.” Din momentul acela am stiut ca am trecut hopul, ca totul urmeaza sa se dezamorseze. M-am relaxat. Ca prin minune, au inceput sa ajunga la mine informatii folositoare despre tehnica de alaptare potrivita si am schimbat pozitia de alaptat si perspectiva s-a transformat intr-una pozitiva si increzatoare. Desi inca aveam dureri, am simtit ca totul merge din ce in ce mai bine. Sotul meu m-a sustinut cu o iubire si intelegere fenomenale, tot timpul mi-a fost alaturi, si-a asumat de la inceput cu foarte mare drag rolul de tata. In afara de nasterea si alaptarea copiilor nostri, sotul meu s-a purtat si se poarta cu copiii nostri cu aceeasi atentie ca a unei mame.

Si bineinteles ca totul a functionat din ce in ce mai bine. Cam dupa 2 luni ajunsesem sa alaptez relaxata, fara dureri si fara rani, fericita ca am lapte suficient pentru bebelusul meu foarte dornic sa creasca. Dupa cea de-a doua nastere, am aplicat metoda cea noua inca din primul moment. Chiar si atunci am avut cateva rani si dureri insa toate au trecut in 3 zile. In capitolele care urmeaza voi explica indeamanunt aceasta tehnica si gandurile care au acompaniat alaptarea, cu marea mea dorinta sa fie cator mai multe mame si bebelusilor lor de folos.

Copiii mei au luat in greutate patru si respectiv cinci kg in primele luni pana la introducerea alimentatiei diversificate si asta doar din alaptat. Au fost doi bebelusi grasuti si activi, foarte veseli si prezenti. Mi se mai zicea din cand in cand ca se intampla asta “pentru ca ai tu lapte bun”, dar eu cred ca eu am lapte bun pentru ca eu cred si imi doresc din adancul sufletului sa produc cel mai bun, hranitor, sanatos si protector lapte pentru copiii mei. Acum copiii nostri sunt lunguti si “colaceii de salvare” aproape au disparut.

Si cum am ajuns sa scriu acest ghid de alaptare? Trecand prin aceasta experienta, mi-am ajutat prietenele si cunostintele sa rezolve situatii asemanatoare, uneori chiar si la telefon si mi-am dat seama ca am descoperit ceva ce vreau sa dau mai departe celor care au nevoie, celor care se simt inspirate de experienta mea. De fiecare data cand intalnesc o mama cu probleme de alaptare, imi aduc aminte de mine si de experienta traita de mine si imi doresc sa o ajut, sa o sustin sa isi gaseasca puterea in ea insasi, asa cum si eu am regasit-o in mine, sa isi capete increderea in sine, pentru ca nimic sa nu o impiedice sa savureze experienta si apropierea cu bebelusul ei. Eu mi-as fi dorit sa am la dispozitie aceste informatii atunci cand mi-a fost mai greu si de aceea le si public. Este exact materialul pe care as fi vrut sa il citesc chiar eu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *